Cum am fost un Autor de duzina (33)

Au urmat citeva zile pariziene burdusite de evenimente: lecturi, intilniri, receptii... Zbirniia Parisul de noi ca Humulestii de fusuri si vatale, eram omniprezenti prin librarii si saloane, prin metrouri si studiouri de inregistrare. Dupa lectura lui Ion Muresan, a Letitiei Ilea si-a mea intr-o sala arhiplina a urmat o agapa prelungita pina mult dupa miezul noptii. L-am intilnit acolo pe editorul meu, Olivier Rubinstein, directorul cunoscutei edituri "Denoel". Ne-am imbratisat cu entuziasm. Ce frumoasa poveste comuna derulaseram impreuna, de aproape douazeci de ani de cind ne cunosteam! Eram doi pusti cind ne-am vazut prima data, in '90, in Parisul canicular. El avea o mica editura undeva in sudul Frantei, impreuna cu un partener de afaceri. Crohmalniceanu ii recomandase o carte a mea, "Visul" (viitoarea "Nostalgia"), pe care-o publicasem cu un an in urma. 

Era prima mea carte de proza, despre care unii dintre amicii mei spun ca ar fi cea mai buna de pina acum. De obicei, lucrurile stau cam asa in privinta asta: un autor scrie excelent cit timp e prieten cu cineva. Cind se cearta cu el, incepe subit sa scrie prost. Daca se reimpaca, sa vezi minune ca scrie iar grozav, ba chiar mai bine ca inainte! Asa ca veti auzi mereu voci care lauda cartile mele de pina la un anumit moment, si depling apoi decaderea mea de acum. Olivier daduse cartea la tradus unei doamne din Lyon care facuse niste studii prin Romania. Am incercat sa iau legatura cu ea, dar nu mi-a raspuns niciodata la propunerea mea de colaborare. Ne-am vazut o data la Paris, intr-un cadru romantic, pe ghizdul unei fintini din piata Sorbonei. Deja terminase traducerea. Parea agitata, privea des peste umar... Mi-a spus un singur lucru, ca eu sunt doar un pusti si ca are impresia ca de fapt ea e autoarea "Visului"... Dupa care a luat-o literalmente la fuga. Atunci m-am speriat un pic, dar apoi, din pacate, am avut ocazia sa-mi dau seama ca avea in buna parte dreptate: contribuise la cartea mea substantial, cu fantezie si umor. Dupa euforia aparitiei cartii - "Le Reve", prima mea traducere! - am inceput sa primesc semne sinistre. Primele banuieli le-am avut cind cineva de la Iasi mi-a cerut o povestire pentru o revista. 

Mi-am dat seama ca nu mai am manuscrisul ei, asa ca m-am apucat s-o retraduc din franceza, din cartea proaspat aparuta. Spre uimirea mea, m-am trezit, la capatul migaloasei retroversiuni, cu alta povestire, ceva fantastic, de care biata mea minte n-ar fi fost niciodata capabila. Lipseau din original fraze intregi, care poate ca nu-i placusera traducatoarei. in schimb, o luxurianta de noi si interesante pasaje se-ntindea labirintic prin toata povestea... Nu stiam ce sa mai cred. Dupa vreun an, un articol aparut in "Romania literara" a clasat definitiv cazul. Era scris de o cititoare indignata, care confruntase textul meu cu cel frantuzesc. Exemplele pe care le dadea erau cutremuratoare - si nu stiai de ce te cutremuri: de ris sau de groaza... intr-o poveste, un copil minca o japoneza rumena primita de la un muncitor de la fabrica de piine. Doamna lyoneza tradusese: "Il mangeait une Japonaise socialiste"... Pasamite, la cuvintul "rumena" gasise-n dictionar definitia "rouge", asa ca socialismul japonezei i se impusese ca o evidenta. La o alta pagina, descriam fiarele de pe Palatul telefoanelor, adica antenele parabolice de deasupra. 

Ea tradusese "les fauves", populind cladirea alba ca laptele de pe Calea Victoriei cu tigri, ursi, lei si pantere intr-un tablou demn de penelul lui Dali. Si cite si mai cite, cite un pocinog pe fiecare pagina, de stateai sa te crucesti! Cartea a fost totusi primita foarte bine, bizareriile ei parindu-li-se, poate, criticilor, la locul lor in patria lui Eugene Ionesco. Dar ce sa mai vorbesc despre cronici, mai toate erau scoase de fapt din burta. Dovada? Toate vorbeau despre "cele patru excelente povestiri". Nu stiau oare criticii francezi sa numere pina la cinci? Ba da, dar pe coperta a patra scria din greseala ca sint patru povestiri, asa ca de ce sa mai verifici la sumar? Cu toata exuberanta traducerii, Olivier a fost entuziasmat de carte si-apoi, de-a lungul anilor, mi-a publicat toate celelalte volume la editurile, din ce in ce mai bune, pe la care a trecut,. E primul om care a crezut cu adevarat in mine si care m-a publicat in ciuda totalului insucces comercial al cartilor mele in Franta. Din pacate, si a doua mea carte a fost tradusa de aceeasi imaginativa doamna. Mai prudent, Olivier mi-a trimis manuscrisul inainte sa-l dea la tipar. Dumnezeule! Si-acum, cind imi aduc aminte, ma apuca acelasi ris isteric. Textul ("Travesti") era plin de poezioare din folclorul copiilor, nevinovate de altfel. Una din ele suna cam asa: "Ia te uita, ce sa fie?/ Un om mort cu aia vie!/ Sa fereasca sfinta soarta/ De om viu cu aia moarta!" Traducatoarea mea vazuse aici un mesaj macabru, si tradusese in consecinta: "Oare ce se intimpla?/ Cei morti ii bintuie pe cei vii!/ Destinul insa ii ocroteste:/ Cei vii le arata drumul spre moarte!" Mai multa bataie de cap ii dadusera versurile: "Sunt sarac, n-am nici caciula,/ Am o namila de p..." 

Nu gasise ultimul cuvint in dictionarele romanesti, asa ca fusese nevoita sa improvizeze. ii iesise cam asa: "Sunt sarac, imi lipseste palaria,/ Duc in mina o punga mare..." ingrozit, am facut toate corecturile (sute, nu exagerez) si i-am trimis manuscrisul inapoi lui Olivier. Mi-a raspuns ca nu mai lucreaza niciodata cu doamna din Lyon, si s-a tinut de cuvint. Cu Alain Paruit altfel a mers treaba... Stateam cu Olivier la masa si ne povesteam insufletit ce ni se mai intimplase de la ultima intilnire, pe cind linga noi picota un scriitor francez, se pare foarte bun, dar care n-a scos o vorba toata seara. A preferat sa bea, cu ceva flaubertian in purtari, pina cind obrajii i s-au facut rosii (era sa zic: socialisti) ca focul. Olivier imi povestea ca e deja detestat in lumea editorilor parizieni pentru ascensiunea lui formidabila, "dar tu stii, Mircea, ca ura confratilor e cel mai bun semn de succes...". Mury si Letitia, care citisera excelent, isi savurau si ei succesul din seara aceea - Ion, ridicat in picioare, recitase un poem de reabilitare a tuturor betivilor din lume, cu maretia paradoxala a lui Marmeladov: toata lumea aplaudase din rasputeri... Tirziu in noapte ni s-a alaturat Agop, in eternul lui sacou de o culoare incerta. "Bai, prezinta-ma si pe mine editorului tau!". "Sigur, Stefane", ii zic. Le fac prezentarile, cei doi dau mina, zic si eu ceva despre autorul roman, ca merita sa fie tradus... Olivier zice "Sigur, sa-mi trimita o carte." "Spune-i ca sint cel mai mare prozator roman", zice Agop, cu o privire grava, de copil mare. ii spun si asta lui Olivier, care dadu cu intelegere din cap: nimeni nu-i perfect... (va urma)