CRISTINA PĂDURARIU: "Televizorul a rămas un instrument nazist"

De Cristina Pădurariu am auzit pentru prima oară pe când cânta în trupa aceea de jazz cu un nume atât de alb – Blazzaj. De-a lungul timpului, ca ascultător de muzici fine, n-ai cum să nu fi ascultat melodiile care poartă amprenta vocii și a flautului ei greu de confundat, în diferite formule și colaborări. Născută în Iași, a urmat cursurile Conservatorului din Timișoara, e o prezență constantă a Festivalului de la Gărâna și a ajuns până pe scena Teatrului Național cu spectacole de cabaret. Pe 27 martie, la Eden, Cristina Pădurariu e solista albumului LeVant, proiectul producătorului George Stănciulescu.

În iarna lui 2013, în contextul protestelor, Cristina Pădurariu a făcut (la inițiativa grupului de artiști Minitremu) o piesă gândită special pentru a înnebuni politicienii și pentru a ne salva munții, pădurile, Roșia Montană. Piesa e bazată pe un cântec pentru copii cu versurile rescrise de ea: „Vulpe, tu mi-ai furat munții / Dă-mi-i înapoi, / Dă-mi-i înapoi…”.

După ce i-am luat un interviu „regelui sexului” Romeo Fantastick, Cristina mi-a scris pe Facebook că dacă am luat interviu maneliștilor, merită și ea. I-am răspuns că mi-ar plăcea să-i iau un interviu, dar că nu vreau să plecăm de la o atitudine elitistă de tip „de ce promovezi astfel de mizerii și muzica adevărată nu”. În următoarele zile am primit zeci de mesaje în care îmi povestea despre ea, unele cu CAPS LOCK, altele fără, așa că nu am mai simțit nevoia să pun vreo întrebare. Ce urmează e o selecție de mărturisiri care sper să o avantajeze.

Despre Eden, Romeo Fantastick, kitsch și impostură

Abia aștept să o aduceți acolo și pe Dida Drăgan, artista preferată din timpul comunismului – a tatălui meu și nu numai. Cât despre sora mea, dacă află că îți spun acuma că ea la 5 ani era înnebunită după Cotabiță... mă va urî pe veci.

Nu concurez cu maneliștii. Aș fi o idioată. Pentru mine burlescul este ca o mască mortuară. Sunt momente când în mod natural simt sunetul dincolo de carne. Este o sensibilitate pe care un Romeo Fantastick nu ar putea-o înțelege.

Am nevoie de oameni să mă facă să mă bucur că încă sunt în viață, dar nu pot pune la bătaie burlescul prin mine. Țin la ce este sublim în mine natural.

Ce m-a scăpat în viață a fost inteligența și fuga. Nu am avut pumnul tare, nici măcar cuvântul.

A ierta este atât de prost înțeles în ziua de azi. A ierta nu înseamnă a permite greșeala. E o artă ca din greșeală să se facă sublim.

Dacă trash-ul nu ar exista, n-ar mai exista nici kitsch-ul. Iar kitsch-ul este o alchimizare a trashului. Și culorile atât de mult înveselesc copiii…
 

Porcii nu pot înțelege, ei vor perle. Zâmbesc șarmant, dau din umeri și trec mai departe când văd porci. Fără să îi jignesc.
 

Păcat că în ceea ce alții numesc mainstream se duc pensiile bunicilor noștri. În plastic dolls, prea multe la număr, prea îmbuibate. Eu numai după ce am ținut post în trash am înțeles ce înseamnă aia postmodern.

Țin la cei ce iubesc umbra. Și nu acceptă emisiuni de divertisment. Este conceptul de NU. De acolo nu-jazz și alte derivate.
 

Televizorul a rămas un instrument nazist. Nu vreau acolo. Vreau în urechi, nu în ochii porcilor.
Sunt tineri ce și-au ros coatele prin facultăți și mor de foame în țară. Angels lost in their trash... De ce ni se spune că numai botoxul este șansa spre succes?

Despre ea însăși
De travestiți este plină lumea, de femei curajoase ca mine mai rar. Știu că sunt o excepție printre artiști și așa vreau să rămân. Ce fac eu, de ce am refuzat bacșișuri, de ce mi-au căzut dinții din gură de foame la propriu, ce fac eu este sfânt. Foarte puțini artiști în țara asta și-au pus viața la bătaie să facă artă. Burlescul pălește în fața morții pe care eu am trăit-o la propriu. Am învins moartea de patru ori. Și acum, când mă uit în urmă, mi se face puful de pe mână curent electric.
Femeile frumoase primesc pumnale în inimă și prin ceea ce poate însemna zâmbet sublim pentru restul oamenilor. Diferențe de context și conjunctură, ca o șoaptă ce numai unul singur o înțelege în văzul tuturor. Și solitudinea oferă delicii fantastice. Încă îmi e frică de scenă și de ceea ce alții ar putea numi „succes” Am trăit pe pielea mea expresia „fanul te omoară, fanul te îngroapă”. Lacrimile mi le-am ținut în ascuns, din demnitate și din dorința de a nu întrista prin simpla mea prezență. Pășesc încet și cu frică.

Despre mentori
Țin foarte mult la bătrânii Timișoarei: Ilie Stepan, Tony Kuhn, Ovidiu Giulvezan – profesorul meu de teorie muzicală, cu care aproape în fiecare dimineață îmi beam cafeaua. De la ei am învățat să fac artă și să fiu om. Dacă tinerii ar da mâna să facă treabă cu bătrânii veritabili din țara asta, președinții și europarlamentarii nici nu ar mai conta.

Am stat mult în lojă să pândesc regizori, zicând în sinea mea: „Dacă aș fi actriță nu aș accepta să fac pe scenă acest gest în vecii vecilor”
Era sublim să îl văd pe Ilie Stepan urlând : „Beethoven a murit, eu trăiesc încă!”. Asta mă poate face să râd și să zâmbesc din toată inima. Ilie Stepan, cel ce a compus imnul Revoluției din Timișoara în 1989.

Ăsta este interviul ce eu ți l-am dat fără întrebări.

Articol publicat în data de 16.11.2014