Ce vrăji a mai făcut Ana Ularu

Cea mai recentă apariţie a actriţei Ana Ularu este în serialul NBC Emerald City, inspirat de povestea „Vrăjitorul din Oz“, și în care o joacă pe Vrăjitoarea cea Rea din Vest. Cel mai recent proiect ale cărui filmări s-au încheiat este Siberia, în regia lui Matthew Ross, în care joacă alături de Keanu Reeves.

Aș vrea să pornim de la teatru.
Tocmai am aflat că o să am la începutul verii trei spectacole cu O intervenţie și salt de bucurie. Spectacolul a avut premiera la Teatrul Act în decembrie anul trecut, am luat și premiul UNITER pentru el, am jucat până în aprilie, când eu am plecat la filmări. Dar spectacolele astea acum, la începutul verii, mi-au dat un scop, pentru că mă omoară vacanţa.

Nu-ţi place vacanţa?
Nu. Îmi trebuie trei zile libere, o săptămână, cel mult, și îmi trebuie să știu că mai departe am la ce mă concentra. Altfel, devin haotică, uit lucruri, funcţionez prost. În momentul în care am presiune, sunt la eficienţă optimă. Sunt câteva lucruri în plan, dar cum sunt superstiţioasă, nu vreau să vorbesc despre asta. Dar în grupul nostru vom avea ceva.

Ce grup?
Mi-am dat seama că ne-am făcut un soi de echipă, un fel de companie liberă și neatârnată de teatru, în care tot timpul vin oameni noi. La bază sunt Radu Iacoban, eu, mama (n.m. Mihaela Ularu), Lucian Iftimie, Conrad Mericoffer, Letiţia Vlădescu, Rodica Lazăr, Cătălin Babliuc și Tudor Istodor, care e incipitul acestor lucruri, cu Cucuie-n frunte. Mai nou, au venit Dan Rădulescu, Liviu Pinitileasa. Tot vin oameni noi.

De când e grupul?
Din 2012, când, foarte firesc, ne-a venit nouă o idee la un moment dat, când Radu (n.m. Iacoban) a vrut să pună Asta-i tinereţea noastră, distribuţia s-a schimbat, au venit Paul Ipate și Ioana Blaj. Eu, într-o seară, la ceai, am zis câte ceva despre cum vedeam o anume scenă și Radu mi-a propus să fac scenografia. De bine, de rău, avem tot timpul de lucru, că scrie Radu și ne scutește pe noi de căutări de drepturi, că luăm drepturile și ducem spectacolele până la capăt. Suntem nomazi și din circul ăsta al nostru vin și pleacă oameni.

Aveţi un nume?
Noi mai demult ne doream să ne facem o trupăcare să se cheme Choux à la crème. La vremea aceea, cu Istvan Teglas și Iris Spiridon, care sunt din această familie, ne gândeam să ne luăm un spaţiu, dar lucrurile sunt mult mai complicate. De fapt, îmi dau seama cât de importantă e libertatea pentru noi toţi și cât de important e să se reînnoiască sângele echipei. Sunt spectacole la care eu nu particip în niciun fel, unele la care fac costumele, altele la care fac scenografia, altele la care mama sau Conrad fac scenografia. Radu a scris un one-man show pentru Cătălin Babliuc, după care a scris un two-men show pentru Cătălin și Conrad. Și suntem pe la Naţional, pe la Act, pe la Metropolis, la Evreiesc. Ușor-ușor, prin forţa de muncă a lui Radu și prin energia pe care o are și prin disperarea cu care muncește și cu care muncesc și eu, am reușit să ne diseminăm. Și mi se pare esenţial că ne-am adunat într-un grup de oameni care nu gândește în termeni de competiţie cu alt grup de oameni, pentru că tot timpul se reînnoiește sângele creativ, tot timpul sunt idei noi, n-am ajuns să semănăm unii cu alţii, n-am ajuns să devenim manieriști nicio secundă. E ceva ce mi-am dorit o viaţă-ntreagă și s-a-ntâmplat fără să programez.

E idealul?
Ăsta mi se pare aproape de ideal, decât să avem un loc fix. Întotdeauna un loc fix vine cu probleme. În general, am un soi de teamă să fac afaceri cu cei mai buni prieteni și cei mai apropiaţi oameni. E și încredere, dar e și un risc foarte mare.

Pe de altă parte, suntem o generaţie foarte unită, fără să ne spună cineva că trebuie să fim uniţi, că trebuie să facem lucruri împreună, și se iscă firesc tot ceea ce trebuie să se iște. Orice chestie construită artificial mă sperie. Îmi place că eu pot să plec să îmi fac treburile mele atunci când le am și, de pildă, să repet cum am repetat la O intervenţie, și filmam în Belgia și în Irlanda, în același timp. A fost un program foarte obositor, dar în același timp extrem de plăcut. În momentul în care s-a terminat, mi-a părut atât de rău, eram înainte de premieră la ţigară la Act și mi-am dat seama că s-au terminat repetiţiile. Și m-am gândit cât de trist e că s-a terminat o perioadă atât de frumoasă, haioasă, creativă.

Niciun spectacol nu seamănă unul cu altul. Cum vin și pleacă emoţiile?
Suntem toţi o sumă a umorilor noastre, a trecutului nostru atât recent, cât și mai vechi. Și nu acţionăm niciodată la fel în viaţă și cred din răsputeri că actoria nu e despre a minţi. Este, mai mult decât orice, despre a spune niște adevăruri recognoscibile și foarte puternice și de a da. E foarte mult despre a da ceva din tine, fără să te aștepţi la nimic înapoi. Deseori are legătură cu publicul și cu energia care vine de la public. Sunt momente în care sala este alături de tine și chestia asta îţi dă aripi. Și tangenţial la asta am să-ţi explic de ce eu sunt cel mai bun public pe care-l cunosc. Pentru că vin cu o iubire și mi s-a spus asta de către oameni cărora le-am fost public. E o bucurie cu care vin. După care, sunt momente de sublim. De exemplu, la O intervenţie e o bucurie să joc cu Lucian Iftimie. Aceeași replică în câte spectacole am jucat noi până acum, 10 sau 12. La ultimul spectacol, a făcut un gest care nu era cu nimic diferit de celelalte spectacole, dar pasul acela a fost ceva de o fineţe pe care doar eu am perceput-o. Dar momentul în care el a făcut un pas în plus a venit un val de căldură către mine, îmi venea să opresc spectacolul, să le spun oamenilor ce se petrece și să-l pup pe Lucian. Era o bucurie pentru pasul acela, pentru că a venit cu o altă respiraţie. A fost un moment de sublim. Uneori ai norocul divin să ai momente de sublim sau să ai momente pe care le știi pentru că le-ai cântat, îţi știi partitura și pe care nu mai ești virtuoz deloc. Poate din vanitatea faptului că știi că ai fost virtuoz la un moment dat, deci de alea ești sigur că-ţi ies, dar s-ar putea foarte bine să nu-ţi mai iasă. Simt că trebuie să-mi înlătur mai toate necunoscutele din ziua respectivă, ca să pregătesc teren și să pot să cânt fără să mă aștept la virtuozităţi, însă deschis. Și mi se pare că n-aș putea niciodată să sar dintr-o chestie în alta, să vin de la bancă direct în scenă. Nu sunt atât de talentată, încât să fac asta, nu sunt atât de talentată, încât să fac o înlocuire în două zile. Nu pot. Eu sunt genul de actor care trebuie să înlăture orice altceva din jurul lui. 

Și cu spectatorul ar trebui să fie la fel. 

Trebuie să aibă mintea deschisă. Asta e cu suspendarea neîncrederii. Odată trebuie să fii tu deschis la minte și ar fi drăguţ să vii deschis la teatru, dar tu, spectator, nu ai nicio responsabilitate. Din clipa aceea e treaba mea. Psihologic, sunt foarte multe pregătiri: foaierul, lumea adunată acolo, rumoarea, felul în care cade liniștea peste o sală când începe un spectacol. Toţi sunt pași pregătitori. Asta îmi place la cinematografie foarte mult, faptul că suntem toţi într-o sală întunecată și toţi ne uităm spre ecran. Nu la calculator, nu. Condiţiile sunt create în așa fel încât mintea mea să fie acolo. Cumva, dacă ne iese, e datorită lor, dacă nu ne iese, e vina noastră. Se mai întâmplă uneori, când simţi că e un public ostil dintr-un punct de vedere sau altul, eu parcă joc împotrivă, mai ales dacă e un spectacol care îmi place și simt că spectatorii nu sunt acolo, parcă mai mare voluptatea.

În cinema, ai parte de sublim?
Mi s-a întâmplat acum foarte recent să fac un film despre care nici nu-mi vine să zic, pentru că m-am mai entuziasmat până acum și nu s-a întâmplat nimic. Dar ăsta a avut moment de sublim după moment de sublim, cu improvizaţii, cu momente care schimbau tot. Era ca cel mai bun teatru din lume. Extaz total. E foarte ciudat cu filmul ăsta. E insula mea, e casa mea, cumva. Până nu iese, nu vreau să mă mai entuziasmez public.

Dar de ce?
Fie pentru că în câteva cazuri filmul n-a avut o distribuţie în România, fie pentru că ce am simţit eu la filmări nu s-a întâmplat să regăsesc în film. În mare parte pun asta pe seama superstiţiei.

Mai ești încă superstiţioasă?
Mai mult. Protejez foarte mult orice comoară de-a mea. Nu simt nevoia s-o expun, s-o arăt. Sun eu ciudată, dar sunt și generoasă în același timp. Iubesc proiectele pe care le fac și pun dragoste în orice, de la scurtmetrajele studenţești cu 18 ore de filmare până la chestii majore. Dau foarte mult din mine. Nu știu să fac altfel. N-am nicio vanitate.

Ai avut prejudecăţi legate de Hollywood?
M-am dus la filmare ca orice om care se duce să lucreze. Singura dată când am avut o teamă uriașă, dar era pentru că eu eram destul de mică și pășeam într-o lume mare, a fost la Serena, în 2012, când eram într-adevăr foarte speriată. Dintr-o conjunctură sau alta, la vremea aceea, aveam destul de puţini prieteni, mă cam abandonaseră prietenii în perioada aia. Mă izbeam de lumea asta, aveam emoţii, preconcepţii, nu. Dar emoţii am la prima dublă din orice film. Când deschid gura, mă emoţionez foarte tare, mă consumă. La The Man Who Was Thursday am început cu un monolog de trei pagini. Cu maximă plăcere, pentru că sunt histrionică și sunt cabotină, îmi place. Dar am emoţii uriașe. Altfel, preconcepţii despre Hollywood nu am. Tocmai, mă gândesc că poate ar trebui să am mai multe, că poate ar trebui să mă folosesc mai mult de capitalul ăsta de imagine și să pun poze cu mine și oameni celebri. Dar nu. Am un soi de respect faţă de meseria mea și faţă de partenerii mei, astfel încât să tratez lucrurile astea ca făcând parte dintr-o etapă esenţială de fiecare dată. Uite, de pildă, Emerald City, care a fost un proiect cu foarte mulţi bani, un regizor extraordinar, niște costume și decoruri fabuloase, de-un profesionalism incredibil. Au fost șapte luni de extaz. Mă trezeam în fiecare dimineaţă la 4:00, venea mașina la 5:00, ajungeam pe platou ţopăind. Aveam o energie cu care îi enervam pe ceilalţi, care erau adormiţi. Eram foarte fericită să fiu acolo. După care, din pricina audienţei, noi nu mai mergem la sezonul 2. Iar în România nu l-a cumpărat nicio televiziune. Cred că foarte multă lume l-a piratat, multă lume l-a văzut. De bine, de rău, serialul a ajuns la oameni.

Cum te-ai împăcat cu vrăjitoarea din Vest?
Ce mișto era! Era foarte bine scris rolul, eu am trăit două luni de panică, pentru că am crezut că n-o să mă ridic la nivelul rolului. Era un rol foarte responsabil scris, e un serial feminist fără să fie tezist. Nu vorbeam niciodată cu Vincent D'Onofrio (n.m. personajul The Wizard) înainte de scenă, după care ajungeam la o plăcere de duelist. Și am și rămas foarte legaţi, pentru că ne-a plăcut să facem scenele, să căutăm împreună. De fiecare dată când vrăjitoarea îl întâlnește, face o reverenţă obraznică și am tot inventat nuanţe și situaţii legate de acest gest. În șapte luni de zile am avut foarte mult de lucru pentru acest personaj, cel pe care adori să-l urăști pentru că e greșit. E foarte ofertant pentru un actor să-l joci pe cel dependent de opium, bufonul care spune adevărul, care se ceartă cu toată lumea, care suferă și are probleme, după care devine un soi de vocea raţiunii. Am avut ce să lucrez.

Ce înseamnă pregătirea de două luni?
Dincolo de lucrul pe text, am citit și recitit niște cărţi, de pildă, Opium. Jurnalul unei dezintoxicări de Jean Cocteau, Opium Fiend (n.m. A 21st Century Slave to a 19th Century Addiction de Steven Martin), după care am căutat tot felul de chestii medicale, legate de reacţiile corpului la opium sau alte substanţe, apoi am văzut documentare, de pildă, Swansea Love Story făcut de VICE. Sunt lucruri pe care nu le pot cântări în ce măsură m-au ajutat la filmare. Apoi au început probe de coregrafie și costume. În general, în orice proiect nou, aproape tot ce vine spre mine îl fac să fie direcţionat către proiect. Sunt foarte prezentă și atentă în fiecare proiect. Poate asta mă face o fiică, o prietenă sau o iubită mai puţin bună, în aceste perioade. Mă dedic. De exemplu, la Carousel sunt împreună cu Vlad Ivanov în teatru de la 13:00, de la 14:00. Spectacolul e la 19:00.

Ai un ritual prezent la fiecare spectacol?
Sunt câteva lucruri, dar sunt ale mele și ţin de superstiţii. Ce fac în mod constant este să-mi acord 10-20 de minute de tăcere, un fel de reconectare cu mine.

Multe din filmele pe care le-ai făcut nu sunt distribuite în România. De pildă, Chosen, film din a cărui distribuţie face parte și Harvey Keitel.
E și filmat în România. E frustrant că nu pot arăta oamenilor ce am lucrat acum trei ani, de pildă. E frustrant că eu am făcut serialul și nu e cumpărat de nicio televiziune din România. Îmi place ca lucrurile pe care le muncesc să fie văzute și de publicul românesc, pentru că aici stau și aici sunt.

Cum faci și altceva decât actorie, scenografie, în teatru, de pildă, te-ai gândit să treci de partea cealaltă, să scrii scenarii sau să regizezi filme?
Să scriu scenariu, nu. Dar să regizez, da. Iniţial asta am vrut să fac. Eu am dat la actorie pentru că eram prea mică să dau la DFFB (n.m. Deutsche Film- und Fernsehakademie Berlin/Academia de Film și Televiziune din Berlin), Academia luând doar oameni peste 21 de ani). Așa că la 18 ani am intrat la actorie, apoi m-a luat viaţa pe dinainte, mi-am zis să mai acumulez puţin până să ajung la regie.

Ce cărţi le-ai vedea filme?
Adaptările mi se pare că nu se ridică la nivelul cărţilor. Din motivul ăsta nu am văzut niciodată, de pildă, Spuma zilelor. Dar aș adapta Journal du voleur/Jurnalul unui hoţ și Notre Dame des Fleurs ale lui Jean Genet sau Un veac de singurătate. Și, clar, aș vrea să fac And the Ass Saw the Angel scris de Nick Cave.

Ai avea niște recomandări de filme, chiar dacă titlurile nu sunt foarte recente?
Relatos salvajes, 3-Iron, The Proposition, Holy Motors, Gozu, Zatoichi. 

Make-up: Mirela Vescan
Hairstyle: Mara Rădulescu
Rochie: Lucia Roșca
Asistent make-up: Simona Tănase

Fotografii de Matei L. Buţă